Incredere...speranta

Imi aduc aminte de fiecare strop de fericire din viata mea, dar si de fiecare aroma trista, o tristete apasatoare ce nu iesea cu usurinta din inima mea, caci, printr-un mod absolut de neinteles se intiparea in mintea-mi.
Am invatat sa merg mai departe, sa sper.
"In ziua de azi viata nu mai e asa de buna...destinul insusi pare un infinit trist, absurd"...spun unii.
Multi nici nu mai cred in destin, altii nu mai cred nici in ei. Si uneori imi vine sa ma iau cu mainile de par cand aud asta...nu mai cred in ei, in iubire, in destin...dar atunci in ce cred?
E totusi trist sa vezi cum oamenii sunt precum niste stafii pierdute pe un oarecare bulevard in cautare de...nimic. Niste fiinte...de fapt nici nu se pot numi fiinte...sunt lipsite de suflet, de vlaga, de putere, de incredere.
Stiu oameni care si-au pierdut orice speranta, le e parca frica sa cunoasca noi adevaruri, le e teama de ei insisi.
Eu inca mai am speranata, cred in mine, in ceea ce as putea face doar folosindu-ma de minte, de suflet, de trairi.
Nu cred ca viata e o absurditate. Cred ca fiecare din noi avem ceva de facut, un fel de menire si trebuie sa avem incredere...speranta ca vom izbandi si ca viata e frumoasa si trebuie traita. Nu sunt de acord cu cei ce considera un adevar universal, acela ca nu au nimic de facut in viata asta, ca nu sunt buni de nimic, ca nu se pricep nici macar la un lucru...un singur lucru... Am totusi o oarecare retinere in ceea ce ii priveste pe acesti...hai sa le zicem "incuiati"...acesti oameni care se considera inferiori, care nu gandesc, practic. Nu au sentimente, nu vor sa judece cu sufletul. Cum e posibil sa nu fii bun la nimic? De ce oare tinerii din ziua de azi gandesc asa? De ce oare si-au pierdut increderea? Cu totii suntem buni la ceva. Asta e un adevar plin de desavarsire, un adevar universal, nu ceea ce cred ei...toti suntem capabili sa realizam ceva, insa nu ne dam seama de ce suntem in stare. E, acest lucru nu denota altceva decat faptul ca nu ne cunoastem indeajuns, nu stim cate putem face. De multe ori ne intrebam dupa ce realizam ceva: "Oare chiar am infaptuit acest lucru?". Si ne mai numim uneori si "geniali": "Ce genial sunt!".
Acest ultim lucru este binevenit...complimentele adresate fiintei noastre, eului nostru sunt binevenite intotdeauna.
Trebuie sa credem in noi, dragii mei, sa nu cadem niciodata in patima durerii, a neincrederii, a singuratatii. Trebuie sa gandim cu sufletul, sa ne folosim de el, nu sa il lasam prada negurei, care o data ce l-a captivat, cu siguranta nu ii va mai da drumul.
Trebuie sa avem incredere...speranta.